Zece pași

...Problema este că acest discurs igienist al selecției naturale capătă aspecte cel puțin ciudate într-o lume în care natura nu poate fi altfel decât antropizată, în care exotismul există doar ca subcategorie a fantasticului și ca mereu neîmplinită promisiune științifică a cuceririi altor teritorii din spațiul extraterestru. Aici nu doar natura este un termen problematic, ci chiar ideea de natură umană, pentru că profilaxia crizei nu are legătură doar cu mediul fizic, ci tot mai mult cu mediul biologic înconjurător, a cărui parte componentă, activă și pasivă, suntem cu toții. Cu alte cuvinte, dacă o anumită îmbunătățire a sistemului uman, înțeles ca specie și nu ca individ, presupune anumite victime colaterale, punctul de vedere al celor vulnerabili este cu atât mai important cu cât specia presupune totalitatea indivizilor, nu doar o anumită categorie de indivizi, ale căror calități sunt invizibile altfel decât prin poziționarea lor mai avantajoasă pe scara specifică a valorilor politice și economice. Societatea ca întreg presupune diversitate, dar una nu doar a punctelor considerate forte, ci și o diversitate a slăbiciunilor, mai ales când distincția între putere și slăbiciune este relativizată politic și economic. Oricât de utopic ar părea, dezideratul speciei umane nu ar trebui să fie unul exclusivist, ci unul integrator, dar această integrativitate ar trebui să accepte real și nu doar în teorie pe cei care din neputință fizică sau din nepotrivire de credință sau opinie, se opun regulilor generale. Un anumit nivel de autonomie personală trebuie menținut, o enclavizare moderata a spațiului economic și social care să permită dezvoltarea sistemelor alternative este necesară, cu atât mai mult cu cât legitimitatea sistemului principal trebuie interogată și criticată constant pentru a nu cădea în absolutismul care ar duce la izolarea și implicit moartea sistemului. Să folosești argumentul majorității pentru a impune o anumită conduită indivizilor care alcătuiesc această majoritate este o practică uzitată care și-a probat eficiența, însă faptul că o anumită strategie funcționează nu dă seama despre justețea scopului în care ea este folosită. Ar merita poate să ne întrebăm dacă nu cumva, și în zilele noastre, ca și în vremurile Iliadei, un Laocoon ar fi redus la tăcere. Însă dacă mitul homeric spune că intervenția de înlăturare a vocii care s-a distanțat de discursul majorității a fost de ordin divin, un Laocoon al zilelor noastre ar fi pur și simplu tratat drept conspiraționist și exilat ca atare în țarcul ridicolului social, dar nu și absolvit de responsabilitățile pe care societatea le reclamă membrilor săi valizi.

Autoexilul să fie o opțiune? Din turnul de fildeș al propriei bucătării să așteptăm inevitabilul deznodământ? Să ne asumăm efemeritatea și tranzitoriul ca elemente definitorii și să preferăm inacțiunea lui Bartleby, oricărei încercări de ajustare a mediului înconjurător la propriile necesități? To die and let live? Suicidul mai lent prin acceptarea inevitabilității dezagregării materiei, sau mai rapid prin grăbirea voită a acestei dezagregări să fie căi de urmat pentru ființele care se recunosc pe sine mai ales prin fracturi decât prin procesul de vindecare?

Sau dimpotrivă, acțiunea? Să speri că vei mișca cu spusele tale pe cei ce sunt mult mai bine ancorați în diversele angrenaje ale sistemului, că îi vei clinti chiar și pentru puțin timp din poziția în mecanism pe care și-au asumat-o și care îi duce treptat spre un alt subansamblu al puterii, unul, de dorit, mai profitabil? Să nu te autoiluzionezi, dar să accepți convocarea, să îți spui cu demnitate punctul de vedere fără dorința de a-l și impune. Propria ta percepție de rerum natura este prea contaminată cultural pentru ca enunțarea ei să nu poată fi acuzată că poartă în ea sporii ideologiei, totuși această contaminare este reciprocă, cu alte cuvinte deformarea pe care experiența personală o imprimă oricărei viziuni preformate despre realitate s-ar putea să constituie un plus valoric și un avantaj în dezvoltarea ulterioară a speciei. Cu alte cuvinte o abordare epigenetică poate fi fructuoasă, pentru că varietatea fenotipică poate da forța genotipului, oferind soluții pentru situațiile în care abordarea general acceptată ca valabilă pur și simplu nu funcționează.

Cu toate coastele schimbate este corabia lui Tezeu altceva decât o corabie a lui Tezeu? Este ea în continuare acea corabie a lui Tezeu iar refacerea rituală pentru o mie de ani a călătoriei inițiale este ea la fel de inițiatică precum a fost atunci când Tezeu se afla pe punte?