This Should Have Been About Something Else
This should have been about details, about how they are capable, although very interesting in themselves, or precisely because of that, to obscure the bigger picture from your sight and also about how you must gather your courage to tell the story as you see it, no matter how painful. Instead, this is what I managed to write about, not even being able to translate it, yet. Don't worry, it's still art!
Văd oameni în jurul meu dezvoltându-se din interacțiunea dintre ei și mă aplec, umilit, în fața lor. Eu, cel care, mândru, am crezut că pot trăi singur. Am rămas prost sau, cel puțin, am rămas în urmă. E drept, nu m-am înscris voluntar într-o cursă, nu mi-am asumat, neîmpins de cineva de la spate, drept scop, vreun prim loc în ceva, dar viața întreagă i-o cursă, în care nu intri că vrei și despre care unii se-ntreabă dacă a fost făcută să o câștigi, sau ca să nu poți scăpa. Dar am crezut că și în singurătate poți evolua. Deși a evolua înseamnă o măsură, o scenă, fie ea și a lumii, înseamnă a fi în luminile rampei, a te confrunta cu alții, a te îmbunătăți din această frecare, a te cizela, a lupta, rămânând în cele din urmă în picioare, iar singur nu poți rămâne decât dacă te tragi tu însuți la umbră, sau dacă te împinge, după ce te-a învins, cineva. Într-o anumită măsură, e echivalent cu a fi aruncat la gunoi. Dar nici la gunoi nu ești tocmai singur, ești împreună cu alte gunoaie și chiar și aici se dă o luptă, oarbă și mută, pentru gunoiul care va fi reciclat, up-ciclat, infinit mai puțin, deocamdată, față de cel care va sfârși dezintegrat. Dar a spera spre o reciclare, măcar, e tot un fel de a te amăgi, după cum, pentru unii e o amăgire ideea că la finalul acestei curse pe care ne chinuim s-o terminăm, unii pentru a câștiga, alții doar pentru a scăpa odată din ea, ne așteaptă altceva mai bun, infinit mai bun. Și, deci, nu ar fi o rușine să te retragi, să stai la umbră, departe de lumina reflectoarelor, departe de confruntări, fie ele de rang mai înalt sau doar între gunoaie, pentru supraviețuire. Să aștepți senin, fără a-ți încrunta fruntea sub razele soarelui, sau sub vreo amintire, să se termine totul; să îi admiri, în treacăt, pe cei care aleargă pe lângă tine, încordați, încruntați, privind încrezători spre recompensa care îi așteaptă la final, concentrându-se spre a-și atinge scopul, este o cale, poate nu cea mai nobilă, dar este totuși o cale. Pentru că drumul îl vom parcurge toți până la capăt. Doar ritmul diferă. Și credința într-un scop. La unii lipsește. Poate la cei care au fugit cel mai repede și au ajuns cel mai departe și privind înainte au văzut că, la capăt, nu îi așteaptă nimic altceva decât moartea. Poate la cei care în fuga lor nebunească au simțit dezintegrarea ființei. Poate ei s-au dat la o parte. Poate s-au înșelat, poate n-ar fi trebuit să renunțe, poate viteza cu care înaintau i-a orbit, le-a ars ochii și nu au mai văzut nici ieșirea, nici recompensa și s-au oprit și s-au așezat tăcuți într-un colț, la umbră de zid. Poate au crezut că nu e nicio ieșire dar nici nu s-au învrednicit a face ei înșiși vreo una. Să spargă zidul cu trupul lor. Sau cu mintea, măcar. Poate s-au temut, poate au fost înșelați de alții care acum își continuă drumul, rânjind către înapoi disprețuitori. Poate au fost lași, poate au iubit prea mult minciuna asta de viață. Sau minciunile vieții ăsteia păguboase. Niște lași. Și eu, printre ei.
Write a comment